Urasc viata!

Imi urasc parintii, urasc faptul ca m-am nascut in Romania ( tara tuturor posibilitatilor).

De cand eram mica ai mei vroiau sa fiu ca var-mea. ( diferenta de varsta dintre noi doua e de 2 ani).

Probabil cand m-am nascut vroiau sa fiu fix ca ea, un fel de clona...cam asa ceva. Asta este imposibil, avem personalitati total diferite iar eu nu o sa fiu niciodata ca ea. Am incercat....

Pana cand am ajuns la liceu si mi-am dat seama ca am facut cea mai mare prostie din viata mea, am incercat sa ii multumesc. M-am dus la un liceu pe care il detest doar pentru ca ea intrase acolo iar ei vroiau sa ii calc pe urme :| si le spunea tuturor ca eu o sa ma duc unde este ea. 

E adevarat ca atunci cand a trebuit sa aleg unde vreau sa merg mai departe am decis "singura" pentru ca nu mi-au spus nimic, daca ii intrebam ceva imi raspundeau: faci ce vrei! ( in traducere: te duci unde-i var-ta). 

Asa am si facut si o sa regret toata viata ca m-am dus acolo ca sa ii multumesc si sa nu mai aud comparatii intre mine si ea. Comparatii gen: uita-te la ea...niciodata nu o sa fii ca ea. Tu nu poti.  :|

Evident ca nu o sa fiu ca ea...detest profilul liceului si invat doar pentru ca vreau sa scap mai repede si sa ma duc la litere, psihologie, asistent social dar economie sigur nu. Trecand peste vara mea e la facultate iar eu mai am putin si termin: sa ma incurajeze sau ceva...nimic. Cum asa? Doamne fereste! Da vorbim deja de lucruri sfinte. Nu, nu, nu...sau cine stie, acum creca se incurajeaza asa: nu o sa reusesti.

Imi urasc parintii!!! Oricat as incerca sa ii multumesc nu o sa reusesc niciodata. Niciodata nu o sa spuna: Felicitari! insa intotdeauna o sa ma compare cu cineva.

Abia astept sa scap de tot si sa plec.Vreau sa plec departe de ei, vreau sa fiu singura, sa nu ma intereseze de nimeni. Dupa tot ce am spus mai sus probabil o sa credeti ca imi urasc verisoara. Nu-i adevarat deloc. O iubesc si tin la ea ca la o sora, e foarte de treaba si ne intelegem foarte bine, problema sunt parintii mei.

Cati parinti cauta cele mai infime motive de cearta si dupa aia (daca incerci sa-ti iei apararea) iti spun ca tu esti cel nesimtit/nerecunoscator, ca i-ai dezamagit din toate punctele de vedere si ca nu o sa iasa nimic bun din tine cand o sa fii mare?

 Stau si ma intreb : daca eram mai proasta erau mai multumiti? Daca eram genul de fata care vine gravida acasa fara sa stie cine e tatal erau multumiti? Daca functionam pe baterii, nu mancam si nu ceream bani pentru diverse motive erau multumiti? Ce trebuie sa fac ca sa fie multumiti naibii odata?

 Intrebare tampita nu o sa aflu niciodata raspunsul.

Nu mai spun ca nu au nici un pic de incredere in mine cu toate ca nu au motive. Am vrut sa ii apropii de mine si prietenii mei sa le spun tot timpul cu cine, unde si cat stau, am vrut sa imi cunoasca prietenii sa stie ce fac, sa stie totul despre ei...si ei ce fac? Daca ies in oras cu toate ca le spun cu cine ma duc incep cu tot felul de comentarii gen : "cine stie cu cine te duci tu", "uite cum esti imbracata" :| ( Buaaaa..oameni buni: Cat timp nu ma imbrac ca o curva ce problema aveti?). Acum vine intrebarea: cum sa le mai spun eu ceva despre viata mea cand ei oricum nu au incredere in mine?

Daca am o problema grava nu ma pot baza decat pe mine. Asa ca parintii mei, ar fi bine sa inchideti gura pentru ca nu ma cunoasteti deloc. Nu sunt o ratata, nici o nesimtita. Sunt fata voastra care mai face greseli, dar voi niciodata n-ati fost in stare sa vedeti dincolo de asta. Sper sa scap de voi cat mai curand. Vreau sa-mi termin studiile dupa care sa fac pe dracu-n 4 si sa plec de langa voi, vreau sa va arat ca sunt mai buna decat credeti, vreau sa fiu singua si sa ma bucur de liniste deplina.